Se așternea tăcerea și îți venea să vorbești în șoaptă, ca în biserică.
La noi in casă exista un colț al linistii și era preferatul mamei mele ca și cărțile de altfel.
Încă de mică mi-a plăcut acest colț din casă, uneori mai mult decât celelalte locuri care erau menite pentru joacă.
Atracția era magică fața de acel loc, si de multe ori o copiam pe mama asezându-mă și eu în fotoliul ei cu una din cărțile ei în mână.
Uitându-ma la fetiță mea acum și la mine, când eram puțin mai mare ca ea, văd cât de mult copiază copii obiceiurile părinților și ce impact profund au asupra sufletului lor.
Acest colț de liniște îl am și eu acum.
Este unul deosebit, unde lumina este blândă și moale ca ceara, unde cărțile prefetate prind viată in inima mea, și unde mireasma de tămâie acoperă aceste momente tăcute, atât de prețioase sufletului meu.
Voi aveți un colț de liniște în casă, al vostru, al sufletului vostru ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu